Renaştere

200450771-001

Renaştere

Oare pasărea Phoenix,
Când din propria ei cenușă a renăscut ,
S-a înălțat mai semeață ca oricând,
Sau a zburat în văzduh șchiopătând?

Eu încă simt arsura şi-am pene cenuşii,
Pe-o aripă mai port stropi vii de zbor ceresc
Dar tălpile mă dor de zboruri pământii,
Şi pleoapa de la ochiul stâng n-o mai găsesc!

Veghez eternitatea cu ochiul meu deschis-
Un soare mistuit de flăcări în amurg
Renaşte-n zori tot soare de strălucire plin
Doar eu renasc de-a pururi întunecimi de-abis
Şi-n urma mea cu zborul văluri de neguri curg.

Azi am cerşit tăria să-mi înfrunt neputinţa,
Într-un senin de cer mi-am oglindit făptura,
Dar mă privea străin un chip necunoscut!
L-ascund după un nor şi-ntreb cu ochiul slut
De ce-ai întors clepsidra?
De ce, pământule, m-ai renascut?

16 octombrie 2015

Plăcerea de a (re)citi

Plăcerea de a (re)citi

Despre cărți și plăcerea de a citi aș putea vorbi la nesfârșit … conștientă fiind că poate subiectul a fost deja epuizat de înaintașii cu mai mult har în mânuirea cuvintelor.  Ducând în permanență povara de a nu fi mai mult decât un diletant  în arta cuvântului, rămân credincioasă cărții, zeița plămădită din cuvânt, cum imi place să o numesc.

Nu știu dacă am citit mult sau puțin. Unul din crezurile mele se referă la faptul că toate lucrurile cu adevărat importante în viață se măsoară din punct de vedere calitativ, nu cantitativ. Ce știu sigur este că nu am reușit să citesc atât cât mi-aș fi dorit. Când am cunoscut plăcerea de a citi, citeam cu nesaț, nu lăsam din mână o carte până ce nu aflam finalul, mă lasam captivată, cum e și normal cred, de firul epic, devenea imperios să descopăr cât mai repede deznodământul. Mai târziu, am început să gust altfel stilul fiecărui autor în parte, să emit propriile aprecieri critice, să renunț ușor-ușor la clișeul de „valoare incontestabilă” pe care o atribuiam invariabil fiecărei opere citite. Și mi-am dorit să revin asupra unor cărți de început, din convingerea că la prima lectură nu am știut să mă bucur de ele pe deplin. Atunci am descoperit plăcerea de a reciti. Să reiei o carte citită cu mult timp în urmă îți oferă ție, ca cititor, confortul de a zăbovi asupra ei, fără a avea neastâmpărul necunoscutului. Nu ai cum sa citești „Enigma Otiliei”  fără să fii curios ce le-a hărăzit autorul in final celor doi tineri protagoniști. La o a doua lectură, descoperi stilul lui Călinescu, descrierea interioarelor, construcția personajelor, culoarea locală a epocii. Afirmatia de mai sus se aplică, în cazul meu, şi capodoperei lui Victor Hugo, „Mizerabilii”, pe care am inceput să o recitesc, însă de data asta pe îndelete, în aşa fel încât să pot să zăbovesc şi să mă documentez din alte surse cu privire la momentele istorice la care face din loc în loc referire autorul.

A nu se înțelege din afirmațiile mele că nu poate fi înțeleasă o carte dintr-o unică lectură. Spun doar că unele cărți sunt atât de complexe, atât de darnice cu cititorul, încât o recitire a lor poate surprinde de fiecare dată. Altele au ceva aparte, încât parcă îți cer să te întorci la ele să-ți vorbească din când în când , asemeni unui prieten vechi.  Am (re)citit „Micul Prinț”, de Antoine de Saint-Exupéry, de nenumărate ori și totuși, de fiecare dată, redescopăr cartea asta minunată de parcă aș citi-o pentru întâia oară…

Un alt lucru în care cred cu tărie când aleg o carte e frumusețea literaturii române. Între o capodoperă universală și o capodoperă națională, aleg întotdeuna scriitorul român.  Și nu am fost dezamagită până acum. Este, poate, o formă de patriotism, dar asta nu înseamnă că m-am limitat la scriitorii români. I-am citit cu plăcere pe Stendhal, Victor Hugo, Alexandre Dumas, Charles Dickens, Shakespeare… Dintr-un soi de aversiune istorică, am citit foarte puţin din autorii ruşi, dar încerc să depăşesc aceasta prejudecată.

Am vrut să-mi completez pe facebook rubrica de cărți citite, nu atât pentru ceilalți, cât mai ales ca un bilanț personal fără un scop bine stabilit. Mi-a rămas probabil în minte jocul acela care a circulat o perioadă, cu enumerarea a zece cărți remarcabile citite de fiecare.  Nici la momentul respectiv și nici acum, de altfel, nu aș putea să fac un astfel de clasament. De fapt, nu cred că aș putea să numesc o singură carte pe care am citit-o și care să nu fi schimbat ceva în mine, dintr-un punct de vedere sau altul, care să nu mă fi marcat cumva…

Am ajuns la letopisețele cronicarilor, apoi la operele lui Dimitrie Cantemir –  „Descrierea Moldovei”, „Istoria ieroglifică”, „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea…”.  O admirație aparte nutresc pentru Dimitrie Cantemir, care,  pe lângă om politic, a fost o personalitate enciclopedică a umanismului românesc, membru la acea vreme al Academiei din Berlin. Cu toate acestea, operele lui sunt astăzi date uitării, cu un strat gros de praf peste ele. Că noi citim azi cărți precum „fluturi”, scriere pe care nici nu ar fi trebuit să o numesc aici.

Nici mare parte a operei lui Sadoveanu nu o aveam trecută în lista mea… Aș reciti “Frații Jderi”,  numai pentru fragmentul în care Ștefan cel Mare se înfățișează mulțimii, iar supușii îl privesc cu admirație de jos în sus, în ciuda faptului că domnitorul era mic de statură!  (De-am mai avea și noi astăzi măcar un om politic la care să ne uităm în sus cu admirație, nu în jos, cu dispreț!) Nu zăbovesc la Sadoveanu, mai spun doar că din romanele lui am învățat să apreciez istoria neamului. Și tot prin opera lui, am ajuns să citesc cronicarii  și să ajung la primele încercări literare românești. Încercări chiar reușite, de altfel! L-am descoperit pe Ion Neculce, cu stilul lui de povestitor sfătos, atât de apropiat de al lui Creangă!

Ca o paranteză, referitor la literatura universală, nu am nicio tragere de inimă să citesc romanul “Dracula”, al lui Bram Stoker, însă citesc cu  mare plăcere legenda potrivit căreia în vremea lui Țepeș exista la o fântână un pocal împodobit cu pietre scumpe, pe care nu îndrăznea niciun tâlhar  să îl fure! („Cum nu vii tu, Ţepeş doamne” să domneşti puţin şi prin Ţara Românească de azi?) Sunt conștientă că întreaga istorie națională, mai ales cea de dinainte de constituirea Romaniei moderne, este învăluită cumva într-o aură de mister, poate chiar personalitățile ei reprezentative la vremea respectivă sunt puțin  romanţate, însă nu despre adevărul istoric vorbesc aici, ci despre valoarea literară a multor scrieri istorice și mai ales despre preocuparea scriitorilor români de a nu lăsa cumva în uitare valorile naționale.

La fel de valoroase sunt operele lui Slavici, Creangă, Rebreanu, Marin Preda, care ne creionează satul românesc, în diversele ipostaze ale sale, cu frământările și transformările specifice fiecărei epoci. Apoi scriitorii români care aduc în prim-plan ca personaj intelectualul, cum sunt Camil Petrescu, Mircea Eliade.

La fel de mult îmi plac operele populare și operele scriitorilor culți care le-au folosit mai târziu ca sursă de inspirație. E interesant să compari „Monastirea Argeșului”, baladă populară culeasă de Alecsandri,  cu „Meșterul Manole” de Lucian Blaga și cu poemul „Meșterul”, de Nicolae Labiș, de exemplu!

Mă opresc aici, pentru că simt că m-am îndepărtat din nou de la subiect. Ca o concluzie, aș spune că în materie de citit, am un cult pentru literatura română, o slăbiciune pentru literatura română veche (pentru primele încercări literare) și găsesc o plăcere deosebită în a reciti. Din păcate, timpul nu prea îmi permite să fac acest lucru și, în plus, de obicei mă tentează câte o carte pe care nu am mai citit-o și atunci îmi amân planurile de a reciti una mai veche.

PS: Nu am pomenit aici de poezie, din simplul motiv că mi se întâmplă destul de rar să citesc un volum de poezii cap-coadă.  De obicei, recitesc poeziile care mi-au ramas în suflet de câte ori simt nevoia și ajung în final să le memorez. Poezii noi citesc plecând de la un autor care îmi vine pur și simplu în minte sau pe care se întâmplă să îl descopăr. Și ca o mărturisire, poezia este singura care mă alină atunci când nimic altceva nu reușește. Evit să numesc poeţi, sunt aici în asentimentul lui Nichita Stănescu, cel ce afirma: „Noi credem că nu există poeţi, ci moaşe ale poeziei şi că este o tristă confuzie aceea care s-ar putea face sperând în meritul poetului, iar nu în miracolul poeziei.” Recunosc totuşi că un volum de Eminescu obişnuiesc să port în geantă…

 

Din nou despre parinti…

baby-photo-cute-baby-hand-in-adult-hand-picture-with-such-a-big-miracle-in-such-a-little-baby-quotes-ideas-adorable-hand-baby-picture-inspirations

Pentru ca din momentul in care pasim in lumea asta mare pentru prima data, doar doua persoane, DOUA, au menirea, obligatia, binecuvantarea de a ne iubi neconditionat. Si pentru totdeauna.  Si acestor doua persoane le spunem „mama” si „tata”…

Kahlil Gibran, poet libanez, spunea (in cartea “In gradina Profetului “) urmatoarele lucruri frumoase si mai ales ADEVARATE :

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi, dar nu din voi

Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,

Fiindcă ei au gândurile lor.

Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,

Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.

Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea vouă,

Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi

Pe drumul nesfârşirii. Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-i să poată zbura iute şi departe.

Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,

Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”

Daca toti parintii ar face un efort sa inteleaga macar o parte din aceste invataturi, sa nu-si mai trateze copiii ca pe o proprietate a lor, ci ca pe o binecuvantare, sa nu mai confunde nevoia copiilor lor de independenta si de individualizare cu razvratirea… Daca parintii ar intelege ca SINGURUL lor rol este sa ofere dragoste, incredere, grija, povete si alinare in mod neconditionat… Cand greseam, mi se spunea amenintator: „Lasa, ca vei intelege cand vei fi parinte!” Sunt parinte acum si inteleg, dar NU ce mi se spunea atunci. Inteleg ca mie copilul meu nu imi greseste cu absolut nimic si nici nu-mi va gresi vreodata. Eu ii gresesc in fiecare zi si tot in fiecare zi el ma iarta cu toata puritatea si nevinovatia lui. Am crescut vazand in jurul meu, ca toti ceilalti, cultul pentru mama in general, cum se sacrifica ea pentru copil, cum e o martira pentru ca da viata. Acum sunt mama si cred cu tarie ca ar trebui sa existe cultul pentru COPIL, el este minunea! As face aici o comparatie cu ceea ce spunea Nichita Stanescu despre poezie: „Poetul este aidoma unei moase de tara care ajuta femeia pe camp sa nasca. Dar a confunda moasa cu miracolul nasterii ar fi un cantec al surzilor. Noi credem că nu există poeţi, ci moaşe ale poeziei şi că este o tristă confuzie aceea care s-ar putea face sperând în meritul poetului, iar nu în miracolul poeziei.” Eu as transpune aceste ganduri facand referire la copii – ei sunt MIRACOLUL, iar femeia, mama care ii poarta in pantec, este doar nava. Femeia este binecuvantata ca poate purta in pantece miracolul, dar ea nu e cu nimic miraculoasa pentru asta. Cred ce spun… Si mai cred ca, orice s-ar spune, o mama nu isi poate iubi copilul asa cum copilul isi iubeste mama. Pentru ca un copil iubeste cu acea iubire de inceput de lume, pura, nealterata, nevinovata, simpla si sincera de care noi, oamenii mari, nu mai suntem capabili… Prin aceste afirmatii nu incerc sa duc lucrurile la extrem – copiii au nevoie sa fie invatati, povatuiti, sa li se traseze limite, sa fie avertizati de consecintele pe care le pot avea actiunile lor, poate chiar sa fie „pedepsiti”, pentru a intelege ca nu trebuie sa repete o greseala… Tocmai pentru ca sunt nestiutori… Dar si parintii trebuie sa inteleaga faptul ca ei nu sunt paznici, nu sunt judecatori, nu sunt instructori. Sunt MODELE! (sau asa ar trebui sa fie…). Ar mai fi multe, atat de multe de spus, dar ma opresc aici… Copiii sunt responsabilitatea noastra, dar noi nu avem dreptul sa le taiem aripile, ci avem obligatia sa ii invatam sa zboare drept! Si sa fim mandri de zborul lor, fara sa le trasam noi calea…

Eu, toamna

IMG_1922

Eu, toamna

Eram toamnă și-ți fredonam o romanță
Pe acorduri grave de pale de vânt;
În loc de refren, un ultim clinchet de clanță
Mi-ai lasat și-ai plecat cu partea duioasă din cânt.

Eram toamnă și mă desfrunzeam sfioasă
De amintirea ta, ce ruginise-n mine,
Iar doina-mi de dor se-ndepărta neputincioasă,
Cum pajiștea verde se pierde-ntre stâncoase coline.

Erai iarna ce-l mână călare pe crivăț
Cu ochii sticloși, reci și goi ca de gheață;
Mi-ai nins amintirea și m-ai silit să învăț
Să-ți înfrunt desfrunzită frigul ce dogorea altădată.

Sunt toamnă căruntă ca bruma din zori
Pe ogorul arat și aștept resemnată,
Când pe cer îmi va trece și ultimul stol de cocori,
Să mă-ntorc zgribulită să-ți fac chip cioplit din zăpadă.

15 octombrie 2014

Îndemn

Îndemn

Părinți, nu puneți lacăte la porți
Când vin copiii să vă sfințească pragul!
Și de-i vedeți la ușă, cu drag să le zâmbiți,
Cum vă zâmbeau micuți și vă prindeau obrazul
În palmele lor mici!

Părinți, nu vă zăvorâți sufletul
Cu gratii oțelite de ură și mânie,
Ci liber lăsați-l, să-nsenineze văzduhul –
Copiilor voștri le fie lin zborul de mâine
Și-ncrezător avântul!

Părinți, nu-i judecați cu ochi răi de himere
Pe cei ce cu drag i-ați privit crescând
Ci v-aduceți aminte că vă e sfântă menire
Să le fie privirea voastră surâzând
De-a pururi mângâiere!

8 octombrie 2014

Toamnă primăvăratică

safe_image.php

Toamnă primăvăratică

Pângăream cu pași prăfuiți alei desfrunzite de-octombrie
Sub castani mângâiați de-un soare bonom și bătrân;
Recoltă mănoasă de fructe îi închinau drept simbrie
Pentru razele-i calde, revărsate de astrul stăpân.

Adunam cu privirea-mi gânduri și castane golașe
Când se coborau ostenite pe frunze ruginii purtate de vânt;
Își zvoneau c-un scurt șuier dezrobirea din cochiliile lor țepoase
Și-n genunchi ascultau chemarea străbună din adânc de pământ.

Doar glasul pașilor mei stânjenea ceremonia cea sfântă –
M-am oprit și pioasă- am privit zarea-naltă într-o doară –
Deslușeam ca prin vis cum pe crengile goale-nălțate a rugă
Înflorise- aievea un mugur ce-nchipuia înc-o primăvară.

Când s-a lasat ademenită de ultimul strop cald de soare,
Prinsă în ghearele toamnei, fără alai vesel de nuntă,
S-a-mpodobit mireasă plânsă, neprihănită albă floare,
Și voal de brumă pe creștet o-nfățișa de timpuriu căruntă.

– Primăvăratică toamnă, cochetăria ta înșelătoare
Ți-a amăgit copacii c-un lujer verde-iluzoriu
Și-a zămislit într-un castan albă vremelnică floare
Ce-are s-o înghețe iarna innourată-n doliu!

……………………………………………………

În urmă am lasat castanii, căci toamna nu mi-a dat răspuns
Și-n piept îmi va rămâne pururi ca o povară ne’nțeleasă –
Când îmi voi aminti cu jale de-un anotimp care-a răpus –
Castana ce din floarea albă nu avu vreme să-ncolțească…

7 octombrie 2014

Stăteam în ploaie

Stăteam în ploaie

Stăteam în ploaie si ne iubeam.

Și picuri calzi de rouă ne răsăreau în suflet,

Cărări de amintiri neîntâmplate încă străbăteam –

Le-nchipuiam verzi veșnic, cu-ncrâncenare de apologet.

Stăteam in ploaie si ne amăgeam.

Și picuri reci de apă ne-ndepărtau pașii

Pe drumul de-nceput urmele-n doi nu le mai regăseam –

Ne-adăposteam haotic la umbra străinelor streșini…

Stăteam in ploaie si te asteptam.

Și picuri grei de plumb mi se iveau sub pleoape

Să mai culeg mireasma dimineții în zadar cercam –

Azi nu mai plouă rouă și-n suflet cărarile-s uscate.

2 octombrie 2014